Recviem pentru razboaiele lumii

Priveam cum zarea se frângea în douã
si sângera între apus si rãsãrit...
Cum umbre scufundate-n purpurã
Se rãtãceau în vid, spre infinit...

Eu refuzam sã cred în urã si în teamã,
Fugind de adevãr si de luminã
Întemnițam și umbrele, și sângele , în mine...
Le îngropam între constiințã și retinã...

Priveam fâșii imaculate de hârtie,
Ce m-așteptau spre a le logodi cu versul,
Doar cã...nu am cuvinte și n-am rime,
Ce ar putea închide-n ele Universul...

Silabele se șterg, sunetul piere...
Doar moartea-i vie, în aripi de fier,
Mã-ntreb...ce rost are dreptatea,
Când nimeni nu priveste cãtre Cer...?

O lumânare as aprinde pentru ...Lume
Însa mi-e teamã c-ar fi stinsã de-alizeu.
Nu pot decât sã spun o rugãciune...
Mã rog sã mai existe Dumnezeu...

Visătorului treaz

Îngroapă-ţi în tăcere tristeţea şi durerea
şi lacrimile-ţi multe...şi fiece cuvant...
Dar nu uita de tine...sa nu uiţi niciodata,
Clădeşte-ţi alte vise, nu te lăsa înfrânt!

Te dor nimicnicia şi vorbele deşarte
Ce te rănesc, cu glasul perfid şi ipocrit
Nu te gândi la ele...să nu plângi niciodată!
Căci lacrima ţi-e prima cărare spre sfârşit...

Visezi la fericire, vrei totul...vrei dreptate
Însă socoţi greşită o cale ce ţi-e grea...
Ratat nu-i cel ce cade, nici cel ce se ridică
Doar cel ce-nfrânt se lasă...ce poate, dar nu vrea...

Ascunde-te în fapte, de vrei să plângi în tihnă
Şi luptă pentru tine, nu pentru altceva
Nu merită tristeţea, nici lacrima, odihnă
Nu căuta tăcerea...căci te găseşte ea.

Nu eşti ajuns la capăt, mai ai atâtea clipe...
priveşte înainte, urmează-ţi zborul nalb
Ai dreptul la o viaţă de vise împlinite
Să nu alegi căderea, ci piscul cel înalt...

Ascunde amintirea şi zilele-ţi trecute,
nu te încrede-n vorbe, nu asculta poveşti
Şi vei putea...odată, să spui făr'de-ndoială
Că viaţa e frumoasă, nu doar ,,ai fost'', ci ,,eşti''...

Nu renunţa vreodată, căci iute, într-o clipă,
Speranţe, vise, gânduri, de tine se dezic...
Atunci poţi spune doar ,,am avut totul''
Căci nu ţi-a mai rămas nimic.

Paradox

Paradoxul suparator al constiintei mele
este
iertarea calatorilor din viata mea,
uitarea gustului pe care doar lacrimile il au,
stergerea silabelor din cuvintele
ce m-au mintit,
pasul ferm spre viitor
fruntea indreptata mereu spre cer
dar
si
incapatanarea de a nu fereca pe veci gandurile
ce ma dor,
tristetea din pasii mei trecuti,
indarjirea de a nu ma ierta
pe mine...
pentru ca am crezut candva
si in calatori
si in lacrimile din iubire
si in silabele
cuvintelor
ce
au
mintit...